Ce faci, coite?

N-am fost niciodata cel mai iubit sau popular dude. In liceu puteai sa-mi confunzi foarte usor ochelarii cu sticla unui dus, iar pielea fetei parca se incapatana sa-i faca  oareste concurenta cerii de papuci … incolore, nu va imaginati prostii. Cu alte cuvinte eram aproape orb si plin de sebum. Cu greu am uitat tachinarile colegilor: ce faci coite? in sus, ce faci coite? in jos. Cum indreazneam sa ies si eu pe corridor in pauza pana si ultimul looser ma plesnea cu afurisitele de coite. Imi strigau asa pentru ca aveam vocea extrem de pitigaiata, de parca as fi fost constant chinuit in zonele cele mai intime. Enervant si umilitor la culme, dar ce era sa fac? Lumea celor care nu cuvanta parea atrgatoare la momentul respectiv, insa nu era singura din care putea sa aleg sa fac parte.

Fizic nu pot spune ca eram nici macar pe aproape la fel de dotat ca bodygardul clasei care se numea fara nici un fel de stanjeneala Boris – Boris the Blade. Si nici puterea lui de intimidare nu-mi era caracterisrica. Asa ca incet incet am ales sa nu mai ies in pauze decat dupa 12, cand aproape tot liceul chiulea. Atunci mai fumam cate o tigara la coltul salii de fotbal – nu ca imi placea, nici ca voiam sa fiu cool sau sa fiu racolat de vreun gang, ci pentru ca citisem pe net ca ti-ar ingrosa vocea. Pare-se ca amenintarea cancerului era prêt correct in schimbul unei voci mai masculine. Nici faptul ca riscam sa fiu exmatriculat nu ma impiedica prea mult sa-mi fortez maturizarea corzilor vocale. O data ajuns acasa mai inghiteam sic ate un ou crud, tot pentru voce, cum ma sfatuise mare intelept, internetul. Nu-i de mirare ca mama incepuse sa creada ca vecina si singura ei prietena de suflet Alina, era, de fapt, cleptomana. Ba ii lipsea cate un ou din frigider, ba maruntisul din borcanul pentru cumparaturi – acesta din urma era, din punctual meu de vedere, alocat necesarului meu zilnic de tutun.

Cu toate efoturile mele, vocea-mi ramase neschimbata pana la terminarea liceului si ceva timp dupa.in clasa a 12-a abia ca mai raspundeam la oral. Ma ridicam in picioare si-l lasam pe prof sa astepte sic ate 5 minute pana sa-mi dea 2, 4 sau 3, in functie de materie. Preferam sa raman corigent decat sa fiu coitul clasei. Si apoi mai eram si suspectat de copiat la lucrari – ca la toate luam 10. Bine ca nu s-a demonstrate nimic niciodata. La viata sociala ce-o duceam puteam oare sa nu invat? Cunosteam anatomia feminine ca pe tabelul lui Mendeleev, darn u vazusem vreo tipa fara sutien decat la cel mai bun prieten al meu, internetul. Nici n-am stiut pana la 21 de ani ca pielea feminina are alta textura decat cea a barbatilor. Ce mai, mi-era scris tocilar sip e frunte sip e cur. Nimic mai rau in combinatie cu pitigaitul.

Mi-aduc aminte ca bacul la romana oral ma ingrozea ce mai tare. Si avea si de ce – am aflat chiar in mijlocul raspunsului. Trei dintre colegii mai se poastasera la usa de la intrarea in clasa in care se afla comisia ascultandu-mi parerea despre Alexandru Lapusneanul. Usa era semideschisa din cauza caldurii molesitoare si puteam sa le vad fetele. Bineinteles ca tot raspunsul mi-a fost dat peste cap pentru ca-i vedeam si auzeam cum rad. Intr-un final am rugat unul dintre profesori sa-i trimita de acolo, dar era deja prea tarziu. Am luat 7 cu interventii speciale de la secretara liceului ce o stia pe cumnata sotiei sefului de comisie. Altfel picam, sigur!

de ce s-a născut coadadeidei

Hello,

Acest blog s-a născut din visele mele… poeziile si tot ce va urma sunt o parte mine, cea care nu vrea sa cadă în extrema lumii-robot. Cred că vremurile de azi au adus cu sine o tornadă de non-valori, de kitsch şi lipsă de sensibilitate, iar asimilarea acestora nu face decât să ne îndepărteze de lumea noastră interioră. Fugim în neştire după idealurile impuse de societăţile consumeriste: maşini, case, bani… statut şi uităm să zâmbim la un „te iubesc” sincer, la glumele unui clown ce ne face copii sa chicotească, la prima floare răsărită în grădina din faţa casei. Uităm să râdem cu poftă la o comedie, să citim o carte bună şi să ne bucurăm de ce aduce în vieţile noastre. Uităm să ne ajutăm între noi, să ne dăm mâna când ne e greu, chiar dacă nu ne cunoaştem, uităm să fugim sub ploaia de iunie…
Vă propun un mic experiment: haideţi să ne facem cu toţii o listă cu minim 3 activităţi ce ne-ar ferici (şi a căror punere în practică nu presupune o cheltuială sau, în orice caz, una infimă) şi să le facem, pe rând, câte unul pe săptămână, analizând apoi cum ne-au făcut să ne simţim.

Asta e lista mea. M-ar ferici:
1. să dansez
2. să fac o baie fierbinte acompaniată de „primăvara” lui Vivaldi
3. să scriu o poezie

Voi ce ziceţi?

Invasion

Leaf after leaf

I raise my crown of green

above the weeds.

I summon my kind

to smite against the endless roots

of neighbors gone astray.

The darkness of our colour

makes the enemies obey

and kneel defeated,

fade away.

Bricks and walls

we overtake as next.

We crawl in groups,

divide the target

into zones and grow

until we reach the top.

We surprize the enemy,

let him believe he’s safe

and then we stricke again,

suround its shape

and webb it in our dress.

The first is hard to get,

but then we rise again

and crawl with force,

we circle, wrap and snap,

we slope inwards continuously

without exhaustion.

Spaţii

Te plimb în plasa roz cu imprimeu de flori albastre

Şi cureluşe de in vopsite intr-un galben fofforescent;

Te plimb în buzunarul înterior al poşetei din piele de vacă,

Cu margini maronii, erodate în timp;

Te duc în servieta neagră, cu mâner de plastic,

Imitaţie Versace, cumpărată din Aurora cu 50 de lei.

Te duc în cusătura dedicată celularui din poşeta de lac

Cu fermoare aurii si cerculeţe metalice la baza baretei.

Te car in plasa recilabilă de plastic de la Auchan,

Între cutiile de lapte si cerealele dietetice.

Te car  punga de carton în care mi-au fost vânduţi,

La reducere, pantofii mărimea 37, cu toc de 10, piele întoarsă, verzi.

Te port în buzunărelul pentru monede al portmoneului

Ce mi l-ai adus cadou din business trip-ul in Franţa;

Te port în ghiozdanul amintire de liceu pe care-l folosesc

Acum cand mă duc la sală sau la master.

Te plimb şi te duc şi te car şi te port

În speranţa că o să te uit candva prin vreun buznărel,

Agăţat de vreo cureluşă, lipit de vreo monedă,

Absorbit de vreun lichid…

În vitrină

Nişte grăsane se uitau la mine (M. Cărtărescu, Zâmbesc)

Prin vitrina goală ce dă spre piaţa Operei.

Se opriseră gâfâind din mersul lor de plastic

Şi lingeau de zor din cupa prelinsă a îngheţatei de fistic.

Cu palma stângă lipită de şold, cu cea dreaptă

Ţinând cornetul cât mai aproape de limba lată ca de vacă,

Stăteau în stradă, uitându-se la mine

Cum îmbracam manechinele slăbănoage.

Printre privri si linsul la ingheţată, le auzeam entuziasmându-se:

–         Daaa, sandalele albastre cu platformă!

Merg cu rochiţa de mi-am luat-o de la Zara!

„N-o să-ţi încapă laba de urs în ei!”

–         Şi bluza verde cu paiete!

„Nu sunt ochii tăi destul de paiete?”

–         Vai, şi fustiţa de blugi, e bestială, nu?

„Degeaba, la ce şolduri ai, mă-ndoiesc sa te încapă!”

–         Hai să intrăm!

„Să vă ferească sfântu, ca eu nu

Vă încalţ şi nici nu vă caut

Toate marimile XL, că XXL nu avem”.

Blond şi brun, de comun acord,

Îşi trag picioarele gelatinolase în interiorul magaznului,

Împrăştiind instant mirosul de levănţică al încăperii

Cu propriul lor „odour a la Paris” contrafăcut.

–         Ne ajută şi pe noi cineva?

Twins

My chest is joined to yours by a band of cartilage ideas

Which keep on drowning my uniqueness as we move along.

Like the twins from Orissa, we long for unshared nauseas

But are too afraid of dieing without having sang our true song.

Sometimes we practice a successful operation in Paris

And lay for hours on the double golden mattress,

Succumbed in the flow of thoughts, fighting Osiris,

We shock our bodies with a the limitations of correctness.

When you sleep I feel Doyen’s surgery knife cut us open,

My body freezes with the fear that only one of us survives.

I push the knife away and welcome our xiphopagus existence.

There is no hope of anyone ever watching the film of us unshapen,

I won’t go crazy for your loss drugged with freedom abstinece.

Ode to the potato

Oh, you, potato,

Almighty of the almighty,

Master of my mouth and stomach,

Great hunger abolisher!

I traveled the seas

To find the soils

That do thy roots right.

I plant thy bulbs with care

And cover thee with golden earth.

I watch thy leaves grow,

Thy flowers bloom.

Thy bush expands

Under the Mediterranean sun.

I strive with hungry eyes

Towards the fruits of the grown plant.

Oh, the beauty thee carries within!

Potato, almighty one!

The comfort thee brings

In the lives of thy humble eaters!

Thee sparkles when fried,

Explodes with flavor when smashed,

Holds the taste of mushrooms if backed together,

Produces the creamiest of creams

And fits perfectly with onion.

The perfectness thee brings

To the life of cooking!

The salads thee delivers,

The soups thee makes,

The stew thee puts together,

The pizzas thee decks!

The tastefulness behind the shell!

Thank thee, almighty!